Tone mapping-ul static comprimă conținutul HDR cu luminozitate ridicată în gama limitată de luminozitate a proiectoarelor—de obicei sub 500 nits—folosind o singură curbă fixă de tonuri. Asta înseamnă că, indiferent dacă scena este luminoasă sau întunecată, se aplică aceeași abordare de mapare.
Consecința este că dacă se favorizează luminozitatea, umbrele sunt aplatizate și detaliile din zonele întunecate se pierd. Pe de altă parte, dacă se pune accentul pe umbre, zonele luminoase sunt aplatizate și detaliile din zonele deschise se pierd. Acest echilibru delicat face ca tone mapping-ul static să impună un compromis, sacrificând fie zonele luminoase, fie pe cele întunecate ale imaginii, în funcție de reglaj.
Producătorii au apelat, de obicei, la reglaje subiective, căutând un echilibru „acceptabil”, dar, în final, asta duce la pierderea intenției originale a creatorului.